#MUZICAUNEȘTE

Muzica unește.

Muzica unește inimi, unește gânduri, unește oameni, unește suflete, unește națiuni.
Corupția ucide tot în jurul ei. Corupția îți ucide viitorul, pe al tău, pe al meu și al copiilor noștri.

Muzica naște oameni frumoși, naște idei, naște dezbateri, naște întrebări. Muzica e un act de creație. Creația înseamnă naștere.
Corupția ucide. Corupția ucide idei, inițiative, suflete. Corupția înseamnă neființă.

Am evitat să scriu despre tragedia din #colectiv. Pur și simplu nu am putut să scriu nimic până acum. Deși cuvinte și fraze îmi veneau în minte. Dar inima le spunea stop. NU ne vom vindeca niciodată pentru că sufletește nu am ars toți împreună cu ei. Orice vis și iluzie mai aveam, orice speranță că putem să răzbim în fața întunericului corupției și a minților înguste (care din păcate au și drept de vot) pălește încet, încet.

Nu sunt imbecil (sper) să am pretenția ca toți să ascultăm aceeași muzică. Nu am pretenția ca toată lumea să simpatizeze rockul sau alte genuri muzicale pe care eu le prefer, așa cum m-am obișnuit deja că noi românii suntem campioni mondiali la a vedea tot ce ni se pare mai rău în alții și gusturile lor fără să le analizăm atent pe ale noastre. Nu mă mai miră că aceleași persoane care se închină cu cinșpe mâini la niște moaște sunt prfound lipsite de umanitate, spirit creștinesc, dragoste de aproape și înțelegere atunci când vine vorba de oricine altcineva în afară de ei. Dar să dai dovadă de atâta lipsă de suflet și la urma urmei de atâta sadism încât să spui că oamenii aceia frumoși care au pierit în club își meritau soarta pentru că ascultau un anume gen muzical este peste puterea mea de a înțelege. Cei care judecă astfel sunt cei care cred despre ei că sunt niște super-creștini și nu vor înțelege niciodată că sunt doar o notă falsă dintr-o melodie proastă. Sunt corupți moral până în miezul sufletului lor negru ca smoala. Cu milă creștinească vă anunț că mai aveți niște trepte pe scara evoluției până să ajungeți oameni. Totuși, nu despre voi vreau să scriu. Ar însemna o risipă de cuvinte și melodia de azi e despre lumină.

Nu am scris mai devreme pentru că am fost incoerent în gândire și exprimarea mea a mers de la furie la revoltă, de la neputință la adrenalina dată de puterea străzii. Dar totul incoerent, repezit și fără un punct final clar. Nu mai am încredere de mult în curvele care formează clasa politică. Blogul ăsta e despre muzică și așa va rămâne. Dar uneori muzica e politică. Nu poți ca artist să-mi spui acum că ai principii și că toate partidele și politicienii sunt proști când anul trecut și anul viitor vei fi steaua muzicală care va cânta în campanie. Știu, foamea nu cunoaște principii și nu are conștiință.

Știu că azi sar de la o idee la alta. V-am avertizat deja că azi sunt cam incoerent (mai mult decât în alte dăți). Hai să vedem România de azi ca pe o melodie. Toți românii participă cu vocea lor la interpretarea acestui cântec dar cei care dirijează „corul” au avut grijă să ne asigure educația muzicală astfel încât să putem cânta doar piese simple, fără substanță și care să sune așa cum le place lor. Unii dintre noi ajungem prim soliști nu pentru că am cânta mai bine ci pentru că interpretăm ceea ce e pe placul dirijorilor. Orice voce timidă care încearcă să facă melodia mai frumoasă pentru toți este rapid redusă la tăcere și obligată să facă playback. Dar ce nu vor să înțeleagă dirijorii este că atunci când o voce amuțește altele o sută îi vor lua locul și cântecul dirijat de ei va începe să sune fals. Nu mă îmbăt cu apă rece și știu că ce se întâmplă acum în țară e rezultatul obedienței noastre. Prea mult am cântat același refren și acum a venit timpul să scimbăm genul. Așa am crezut și marți, așa am crezut și miercuri și joi, așa am crezut în fiecare seară când am ieșit în stradă. Am crezut că acum e momentul în care, noi toți putem cânta aceeași melodie. Am crezut că putem cânta melodia pe care tânarul cu flautul fermecat din poveste a cântat-o scoțând din cetate toți șobolanii. Și așa a și sunat la început și șobolanii au început să se agite.

În toată agitația asta am uitat defapt ce și cine contează mai mult. Oamenii răniți în clubul acela continuă să moară, noi continuăm să cântăm fals, fiecare pe vocea lui.

Niciun guvern de tehnocrați sau partide nou înființate nu vor putea să aline durerea familiilor, prietenilor și a celor care i-au cunoscut pe cei care nu mai sunt sau se zbat între viață și moarte. Gândurile noastre trebuie să fie înspre ei, gândurile noastre trebuie să le dea putere lor. Din păcate, gândurile noastre sunt la cum să ne dăm puterea nouă.

Și mai știi ce am realizat chiar acum? Că noi toți suntem la un concert. În fiecare zi suntem într-un mare club numit România. Și știi ce am mai realizat? Că există o singură ieșire (vocea noastră împletită cu credință și unitate), că tavanul e din lemn și că cei care conduc clubul ne-au antifonat cu cel mai periculos material: CORUPȚIA și NEPĂSAREA.

Și mai văd o scânteie…