Știu că blogul e despre muzică dar vă avertizez din start că postul ăsta e și despre sport. Dacă mă gândesc mai bine e despre muzica din noi, despre societatea românească, despre noi ca popor.
S-au legat mai multe în ultimele săptămâni, din mai multe domenii dar care mi se pare că spun multe despre noi ca popor.
Încep cu naționala feminină de handbal și prestația ei de la Rio 2016. Fetele sunt aceleași pe care acum câteva luni le pupam și le uram numai de bine după un turneu final de Campionat Mondial aproape perfect. Dintr-o dată domnul profesor venit din Suedia nu mai era un venetic, nu mai era un impostor, nu mai era un cotropitor, era român get-beget. Parcă, parcă și numele părea românesc și puteam să-i spunem lejer Tomiță sau nea Toma. Revenim la Rio și la prestațiile slabe din meciurile cu Angola și Brazilia, la cele bunicele din meciurile cu Muntenegru și Spania și la o combinație dintre cele două în meciul cu Norvegia. Fetele nu s-au calificat mai departe, medalia nu a venit iar noi, aproape toți, am ridicat piatra și am aruncat spre ele cu injurii și mojicii și jigniri. Am aruncat cu atâta ură și forță cum numai Cristina Neagu (cea mai bună jucătoare a lumii totuși) reușește atunci când rupe plasele adverse. NU CRED CĂ A FOST CINEVA CARE ȘI-A DORIT MAI MULT DECÂT FETELE SAU ANTRENORII SĂ IA MEDALIE LA RIO. Nu s-a luat din varii motive. Dar hai să ne uităm puțin și la campionatul care le dă pe aceste fete: o echipă care a câștigat Liga Campionilor dar în care în mod constant jucau doar două românce. O vicecampioană devenită jucăria unui primar infractor care și-a bătut joc de munca și demnitatea unui colectiv. Echipe cu jucătoare neplătite de luni bune și duse cu zăhărelul. Și peste toate aceste cluburi cine tronează? Oameni politici care se implică la aceste echipe doar pentru că e una dintre ultimele surse de sifonare a banului public. Dintr-un campionat condus de primării s-a născut totuși o națională de luptătoare despre care sunt sigur că o să mai auzim lucruri faine.
Fac o mică pauză de scris pentru că am pe mine o pereche de pantaloni primiți cadou de la un participant la Rio, dar acum, când m-am aplecat să iau ceva de jos s-au rupt. Mă uit atent la pantalonii ăștia Kappa și pe cuvânt că am impresia că i-am văzut pe o tarabă din Obor la 5 lei bucata. Tot Kappa scria pe ei dar parcă aveau trei de p și doi de a: Kapppaa… Mă uit mai bine și văd că la fel scrie și pe ăștia „originali”. Ce chestie…
Ce perdaf le-am tras fetelor de la scrimă după prima zi de concurs și ce statui le-am făcut după finala pe echipe. Așa ca fapt divers: erau tot ele și într-o zi și în cealaltă. Și în prima zi și în ultima tot la fel de mult și-au dorit.
Despre băieții de la tenis am fost cârcotași și am spus că puteau lua aurul. La fel de bine puteau să piardă în primul tur. Ar fi fost tot ei și într-o situație și în cealaltă. O zi bună sau o zi proastă dar dorința e aceeași.
Apoi a venit Rihanna la București. Ce mai zarvă, ce vuială pe internet, selfie-uri de la fața locului, hashtaguri, vrăjeli. Fata de pe scenă a fost cam la fel cu fetele noastre de la handbal din primele două meciuri, la fel ca fetele de la scrimă în prima zi. Nu i-a ieșit. Pur și simplu a fost o prestație nefericită. Ea momentan nu are șansa unei a doua zile în România care să demonstreze că poate mai bine. Poate nici nu-și dorește.
Apoi au fost Marian și Cătălina la gimnastică. Și înainte de finala la bârnă a mai fost un gest. Pe Twitter. Un gest frumos, admirabil, un moment de adevărată prietenie de la Larisa Iordache către Simone Biles via întreg mapamondul. Dar era și mai frumos dacă acest gest era făcut în particular și nu în văzul și comentariile întregii lumi. Marian a fost bun de tot dar de data asta au fost alții mai buni. Așa e în sport. Cătălina a avut o zi mai proastă. Cam la fel ca cea a Rihannei la București. Mâine sau poimâine când Cătălina o să câștige din nou o vom iubi din nou.
La fel și pe Rihanna la următorul single și videoclip în care își va arăta jumate de bucă.
Și a venit la București și o Sia impecabilă. Sau defapt nu a fost așa de impecabilă că parcă un pixel fila mai tare ca altul și un fir fin de praf de pe boxa din dreapta a interferat cu nasul pudrat al micii dansatoare de pe scenă. Care nu era Maddie ci Stephanie. Păi de ce nu era Maddie? (Cristina Chipurici dezvoltă subiectul mult mai bine pe blogul ei: pyuric.ro). Sia a avut o zi perfectă dar noi tot nu am fost mulțumiți.
Și acum să vedem unde se întrepătrund toate:
- Avem o țară în care votăm în funcții publice oameni condamnați pentru corupție aka FURT!!!
- Ne lăsăm călcați în picioare zilnic de cocalari și șmecheri analfabeți plini de bani;
- Sorbim zilnic la tv și la radio o multitudine de piese de căcat pe care le știm pe de rost, manele deghizate și ne căcăm pe noi să scoatem un ban din buzunar pentru un CD original sau un bilet la concert dar ne pute când ne cântă live Sia, Rihanna, Queen sau Maroon 5;
- Suntem un popor care se îndreaptă încet spre obezitate, ne dăm mari că ce superfantastici bicicliști sau înotători sau schiori suntem dar ne pute când o domnișoară de 29 de ani, cu 5 medalii olimpice la activ are o zi mai puțin fericită;
- Vedem doar ce face celălalt greșit dar niciodată ce facem noi;
- Ne legăm de sportivi care au ajuns în finale, între primii opt din lume la disciplina lor, REPET: ÎNTRE PRIMII OPT DIN LUME BĂĂĂĂĂ! dar nu vedem că noi nu suntem între primii opt la nimic bun, nici măcar la o competiție între vecinii de palier de la bloc;
Am văzut că s-au făcut comparații între câte medalii am luat la Los Angeles în 1984 când am terminat pe locul doi la numărul de medalii. Învățați istorie băi loazelor! Am fost singura țară comunistă care a participat. Nu au fost nici URSS (pentru cei mai tineri asta înseamnă Rusia de acum plus Ucraina, Georgia, etc.) și nici restul socialiștilor.
Și acum finalul apoteotic: câți bani am investit cu adevărat în sport în ultimii 26 de ani? În cazul în care v-ați dat răspunsul corect mă înțelegeți când vă spun că în acest caz chiar nu trebuie să ne mai hulim sportivii. Sunt niște eroi. Punct.
ABOUT MUSIC, ABOUT SPORT, ABOUT LIFE 