DA’ HALATUL, CAT E HALATUL?

Iarasi scriu la nervi si nu e bine. Dar sincer ca atata ipocrizie si mizerie umana cat se vede zilele astea nu am mai vazut de multa vreme. Bine ziceam intr-un post anterior ca aceasta criza o sa ne arate exact asa cum suntem.

Azi e despre medici si personalul medical. Nu despre domnii profesori doctori din sanatate, pentru ca, asa cum justitia sau diferite investigatii au aratat, pentru multi dintre ei profesor+medic celebru+manager de spital = DNA. Dar ceea ce scriu azi a fost inceput si planificat si de catre ei si girat de restul.

Am vazut azi o stire cum medicul specialist de la ATI spitalului Orastie plus toate asistentele si infirmierii de la acelasi serviciu si-au dat deimisa, in sensul ca s-au ridicat si au plecat pur si simplu, pentru ca nu vor sa gestioneze bolnavi de covid-19 (de fapt eventuali blonavi pentru ca la Orastie nu e spital dedicat pentru astfel de pacienti si nici macar nu s-a inregistrat vreun caz acolo), fiindu-le frica pentru ei si familiile lor deoarece nu au niciun fel de material de protectie.

Prima mea reactie a fost de „bravo! Iata in sfarsit ca medicii se unesc si iau atitudine in fata lipsurilor din spitale!”. Dupa aceea m-am linistit si m-am gandit putin. Ia stai, ca materialele alea nu erau pana ieri, doldora in vreun depozit al spitalului si au disparut peste noapte. Ele nu era nici ieri, nici alaltaieri, nici acum un an si nici acum 30 de ani. Si atunci, dragi medici de la Orastie (si din alte spitale unde s-a intamplat sau se va intampla acelasi lucru), asta nu e curaj. Este, daca nu lasitate, in cel mai bun caz ipocrizie.

Eu pot sa-i inteleg pe acesti domni si doamne. E nasol ca dintr-o data sa apara posibilitatea extrem de mare, sa ajunga sa fie pacienti in propriul spital. Da, am citit si explicatia ca ei nu vor sa se infecteze si apoi sa duca acasa la familie si copii. Si asta e singura explicatie cu care empatizez. Pana la punctul in care vezi ca in fiecare comunitate locala, oamenii de bine s-au organizat (ca de fiecare data) si au pus la dispozitie locuri de cazare pentru personalul medical astfel incat acestia sa nu fie nevoiti sa mearga acasa. Inteleg ca nu e ideal dar e un sacrificiu pe care fiecare dintre noi o sa ajungem, prin prisma meseriei fiecaruia, sa-l facem la un moment dat.

Si am sa explic putin. Eu lucrez intr-o institutie bancara importanta din Romania. Sunt norocos ca aceasta companie a pus foarte mult accentul pe „work from home” (cu tot ce inseamna acest lucru: dezvoltare infrastructura IT, investitia in echipamente, servere, masuri de securitate, etc.) in ultimul an de zile si astfel am ajuns sa ne fie usor sa asiguram toata activitatea cu 95% dintre noi acasa. Restul de 5% facem prin rotatie (acolo unde e cazul) la birou iar colegii din office-urile unde stau fata in fata cu publicul sunt inca acolo, cu program redus, dar acolo. Fara costume speciale, dar cu masti, manusi, dezinfectant si cu o companie care se ingrijeste de ei.

Si acum revin la cazul „Orastie”, care nu e singular din pacate, si vreau sa-i felicit pe demisionari pentru ca in sfarsit au luat atitudine impotriva lipsurilor dar modul si momentul in care au facut-o se numeste ipocrizie, lasitate, durere-n … fata de toate juramintele depuse. Nu ai cum sa vii acum sa spui ca nu ai nimic in spitalul in care lucrezi de atata vreme. Si e valabil pentru orice spital din tara asta. NU ai cum sa vii acum sa spui ca ti-e frica desi tu esti complice la ce s-a intamplat in spital. Tu si colegii tai i-ati girat pe toti managerii, toti hotii, toti spagarii, toti pilosii. Tu si colegii tai v-ati uitat in alta parte, v-ati bagat capul in nisip si nu v-a pasat cand spitalele erau devalizate si trimiteati cu nonsalanta pacientii sa-si cumpere toate cele necesare pentru operatie, tratament si recuperare! Tu si colegii tai, care ne priveati ca pe niste nimicuri si ne trimiteati la control la clinicile private unde erati angajati tot voi. Si acolo, pe bani, redeveneati amabili si umani!

Karma is a bitch! Iata ca ati ajuns la momentul cand exista sanse foarte mari sa fim colegi de salon, in spitalele alea in care aveam de toate. E momentul cand parca nici dezinfectantii din spitale nu va mai par asa de ok, e momentul cand nici serviciile din spitale nu sunt asa cum ar trebui sa fie. E momentul cand va e frica sa va tratati (sper sa nu fie cazul) in propriul spital.

La fel ca si mine la angajatorul meu, si voi aveti o fisa postului pe care ati semnat-o. Trebuie sa o respectati si mai ales sa vi-o asumati, cu bune si cu rele. Azi nu tratati un bolnav ca poate are covid-19. Maine nu o sa ma tratati pe mine pentru ca am ochii de o anumita culoare. Poimaine nu o sa tratati pe cineva din cauza culorii pielii sau orientarii sexuale.

• 

• 

Dar daca asta e hotararea voastra finala, va rog sa nu va mai intoarceti in niciun spital din Romania. Sunt toate cam la fel cu voi, fara voi. Sau poate, fara voi, ar putea sa fie mai bine. Poate raman cei cu coloana vertebrala si care au curajul sa deschida gura in orice situatie, nu doar atunci cand sunt ei direct vizati. La urma urmei si asta, sau poate chiar asta inseamna sa fii doctor: sa pui pacientul mai presus de orice. Stiu, e usor de zis si de scris dar v-ati ales meseria asta cu tot ce vine ea. Fiti oameni!

*sursa foto: Pexels.com; FB/Anamaria Czap; Digi24.ro;